Protejarea naturii

Structurile vieţii sub impactul erei tehnologice       

   De fapt, problema raportului dintre om şi mediul ambiant nu este nouă. Ea a apărut o dată cu cele dintâi colectivităţi omeneşti, căci omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc, nu s-a mulţumit cu natura aşa cum era ea, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale. Multiplicându-se neîncetat, specia umană a adăugat peisajului natural privelişti noi, prefăcând mlaştini şi pământuri intelenite in vai roditoare, ţinuturi aride în oaze de verdeaţa, a creat noi soiuri de plante de cultura şi a domesticit animale sălbatice.Până aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decât, poate, pe arii foarte restrânse, care nu puteau afecta ansamblul.

  Cotitura a intervenit o data cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brazdează, astăzi, văzduhul şi străpung norii, nave tot mai mari şi mai puternice despică luciul marilor şi al oceanelor, cascade de hidrocentrale transormă puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul de maşini în creştere vertiginoasă. Într-un cuvânt, ştiinţa şi tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au ridicat, în medie, nivelul de viaţă de pretutindeni. Dar reversul civilizaţiei industriale este contemporane, al progresului material a fost şi este înrăutăţirea mediului natural. Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apă şi aerul, au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie multe specii de plante şi animale, iar omul este confruntat la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele. Efectele ei sunt resimţite până şi pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat ca în timp de un deceniu, devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.

„Infernuri ecologice”
                                                                                 

       Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate tone de cenuşă, praf şi gaze. Pe lângă arderea combustibililor cărbune, petrol, lemn, gaze naturale probleme asemănătoare creează şi alte industrii, îndeosebi chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de maşini, industria alimentara etc. ca şi circulaţia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoarelor etc.

       Abstracţie făcând de unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice provine din oraşe, căci apariţia industriei fie ca are loc în oraşe, fie creează ulterior oraşe. Aşa că primele victime sunt orăşenii. Există de acum un număr apreciabil de “infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeraţie. În asemenea locuri cum sunt oraşele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar, este de câteva ori mai mare, înregistrându-se, de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor, şi nu numai a acelora ce locuiesc la oraşe. Abordând această problemă, specialiştii consideră că, pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, şi dacă se poate, chiar eliminarea totală a unora dintre ele, însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi.

,,Nostalgia apei de izvor”
  

        Dar dacă aerul, aşa cum este, deocamdată poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelaşi lucru se întâmplă cu apa potabilă, care pentru citadini are de mai multă vreme un preţ. Şi încă în continuă creştere. Căci apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti, după aer, a devenit şi el un produs industrial. În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar instalaţii uriaşe de “tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri etc.

       La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atâta apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Chestiunea e că 97 la sută din apa globului este sărată, iar din restul de 3 la sută cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal  şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri şi din unele pânze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu, numai că aşa ca şi la alte capitole ale înzestrării naturale, apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată. În ansamblul poluării, ponderea apelor uzate menajere şi industriale este covărşitoare.

       Dacă la poluarea aerului imaginea-simbol este oferită de arborii “perforaţi” de “ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristică ar putea fi considerate “mareele negre”, adică poluarea, practic continuă, cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii, având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine.